duminică, 12 iunie 2011

Exodul

A trecut ceva timp si incă surprinzi umorul din amănuntele vieţii mele, râzând malefic dintr-un colt de unde numai eu te pot auzi, au trecut poate câteva clipe, poate câteva decenii in care nepăsarea si-a făcut loc in vieţile noastre, dar incă reuşeşti sa comentezi, ca un adevărat critic orice mişcare involuntara a mea. Nu ii pot zâmbi unui perete nezugrăvit fără ca atenţia ta sa se strecoare in aerul respirat de mine. Măcar el e pur, își arata adevărata culoare, nu un contur pictat cu grija intr-un timp nedefinit doar ca sa atragă ochiul prin spectaculos. Măcar mă lasă sa îl cunosc, sa ii vad zgârieturile, sa vad picăturile de ploaie cum se răzbuna pueril pe tencuiala lui care sta sa cada dintr-un moment in altul, tu pe de alta parte nu mi-ai dat niciodată drumul înăuntru, m-ai ţinut captiva in fata unei uşi închise doar ca să îi privesc lemnul fin în tăcere, mereu fiindu-mi frică dacă interiorul acelei încăperi este la fel de bine îngrijit ca si intrarea. Am putut doar sa presupun, sa îmi dau cu părerea. Peretele măcar nu mă tratează cu aceeaşi răceala, cu acelaşi zgomot anost sau cu aceeaşi voce indiferenta care ar fi trebuit sa mă susţină, nu sa îmi dea drumul in gol când rămâneam fără punct de sprijin. El măcar mă asculta in tăcere, mereu mă asculta si niciodată nu pleca, era acolo de fiecare data când întorceam capul, de fiecare data când respiram, de fiecare data când închideam ochii gândindu-mă la mâine.
            In memoria mea porţi acelaşi pulover, acelaşi pulover pe care l-ai primit de Crăciun, acelaşi pulover in care te-am văzut prima data, acelaşi pulover in care m-ai făcut sa plâng pana nu am mai ştiut ce înseamnă cuvântul lacrima. Culorile alea amestecate, şterse, pătate parcă de ceață sau de indiferența ta, alea erau singurele tale culori demne de amintit pentru ca iţi sugerau numele si mai ales caracterul tău fără umbra pentru că umbra nu poate contura ceva nesigur, tremurat de viata. Si îmi amintesc si firul ala subţire care se deşira mai repede decât viata, mai repede chiar si decât noi doi. Era un fir pe care daca îl trăgeai, nu mai puteai spune stop amintirilor pentru ca toate izbucneau, inundându-ți conceptele si umplându-ti indiferenta din nou cu sentimente, un fir pe care am ales sa nu îl înnod, un fir de care am ales sa nu ma apropii nici macar in gand pentru ca nu distanta ar conta ci doar iluzia creata de amintiri.
            Nici chipul tau nu mi-l mai amintesc, in visul meu el era acoperit de incertitudine si multe intrebari isi căutau răspunsul gravitând printre aceste idei. Poate ca nu merită să mi-l mai amintesc, poate ca trebuie sa rămână pentru o eternitate parasit de speranta si de orice urma a binelui. Doar esenţa lui ar trebui amintita intr-un cantec batranesc care e menit sa sperie copiii de întuneric, pentru ca nu invelisul fara cusur ar fi morala povestii care începuse o data cu primul rasarit al soarelui, ci esenţa, mereu esenţa care nu se pierde, esenţa care nu se scurge, esenţa care reflecta doar conceptul, ideea sau mai precis esenţa care reflecta interiorul, camera din spatele usii frumos lustruite, camera care era enigma viselor mele.
            Mi-ar fi frica sa te întâlnesc intr-un moment in care timpul s-ar răzbuna pe noi, intr-o secunda care nu ar mai fi numărata pentru ca sfarsitul a cules-o din calendarul meu. Mi-ar fi frica sa fiu o prezenta nesemnificativa, o umbra goala, a unui trup ingropat intr-un alt tărâm, si atunci sa te întâlnesc pe tine, adevaratul tu, cel care apartine nimanui-ului continuu, tu care niciodata nu ai avut un loc al tau ci doar ai bantuit neinteles printre suflete, incurcandu-le vietile. Mi-ar fi frica sa respir in fata ta sau sa imi aranjez gandurile imaginar in memorie pentru ca, tu ai stii, mi-ai deslusi orice miscare intr-un mod mai profund si in acelaşi timp mai nepasator decat inainte, ai desira tot ce eu insir .
            Totusi daca te-as întâlni din nou, nu mi-as da seama probabil. Pentru mine ramai un chip gol cu un pulover decolorat de indiferenta, de ploaie, sau de lacrimile altora, in nici un caz ale tale, pentru ca tu nu ai lacrima, te hrăneai cu durerea oamenilor, doar chinurile iti alimentau sursa de energie. Ştiu ca intr-o zi ai vrea sa te răzbuni pe faptul ca soarele e gata sa imi pazeasca fiecare particulă a eului meu fragil, dar stiu si ca cineva a incuiat cu grija usa aceea prin care ai vrea sa erupi in orice clipa. Acum ai tot timpul din lume sa iti pătezi puloverul cu propriile tale lacrimi, scurse din propria ta durere, pentru ca eu am facut-o de prea mult timp!

Un comentariu:

  1. Beautyroom.ro te invita la review:
    http://www.facebook.com/event.php?eid=144056672354218

    RăspundețiȘtergere