Copii cu arma-n mana

Hai sa murim ca soldatii pentru ceva prost, asta  fost deviza noastra, dusa de altfel la bun sfarsit. Traiam cu praf de pusca si ne pierdeam libertatea la jocuri de carti, poate ti-ai fi dorit si tu macar o data sa fim copii, nu eroi ai patriei care scrumeaza stramb si ametesc din bere amara.

            Tot ce am putut face a fost sa privim ceata cu amaraciune si sa nu ne temem de ea, eram considerati bravi pe front, insa amandoi stiam ca in viata eram iepuri: calcam zdruncinat pe drum, urmand ordinele cuiva, fara sa ne luam macar o data inima in dinti.

            Suntem doi lasi ai aceluiasi regiment, lasi cu multe decoratii. Nu avem propriile noastre idei, propria noastra constiinta. Suntem udati de ploaie cand ploua si nu petrecem doua nopti in acelasi loc. Am fost facuti sa masuram din priviri terenul de lupta, insa asta nu compenseaza faptul ca nu ne putem cantari vocile macar pentru o clipa.

            Pe ascuns ma loveai cu cate un zambet, imi sfasiai carnea cu pasiunea ta, iar eu zaceam si imi simteam aura mutilata de tine, eram un simplu subordonat. Aveam dreptul sa ma prostesc, si stii bine asta! Eu, copil nascut in lupta, cu soapte in suflet si cu arma in mana, crescut sa lupte cu inima de piatra fara sa simt tentatiile zaharului.

            Credeai ca iubirea e un ciob de sticla, gata mereu sa iti zgarie pielea, gata mereu sa iti pateze sangele, deveneai dependent si setea te ustura mai tare decat pofta de morfina, te simteai asfixiat de rasete, iar genunchii iti tremurau in nestire. Simteai cum gradele iti erau luate inapoi si ramaneai fara ambalajul maretiei lor, dar noi clipeam fericiti cu gandul la ziua de maine, nestiind ca soarele ne-ar putea minti oricand. N-am putut sa visam, nici macar sa ne atingem o clipa cu varful degetelor pentru ca praful de pusca incepuse sa se ridice printre noi, primul semn al luptei.

            Alergam incetosati, uitam de idealul zilei de maine si de bataile inimii tale. Loveam cu ochii inchisi nimicul lor, aparandu-l pe al nostru. Stiu ca ne varsam sufletele inainte ca ele macar sa existe cu adevarat, chiar inainte sa isi gaseasca scopul.

            Totul s-a consumat pentru ei si am schimbat iubirea pe o proasta vitejie, am murit copii cu sange scurs pe front si odata cu el s-au varsat si visele unor inimi aproape goale.

Exodul

A trecut ceva timp si incă surprinzi umorul din amănuntele vieţii mele, râzând malefic dintr-un colt de unde numai eu te pot auzi, au trecut poate câteva clipe, poate câteva decenii in care nepăsarea si-a făcut loc in vieţile noastre, dar incă reuşeşti sa comentezi, ca un adevărat critic orice mişcare involuntara a mea. Nu ii pot zâmbi unui perete nezugrăvit fără ca atenţia ta sa se strecoare in aerul respirat de mine. Măcar el e pur, își arata adevărata culoare, nu un contur pictat cu grija intr-un timp nedefinit doar ca sa atragă ochiul prin spectaculos. Măcar mă lasă sa îl cunosc, sa ii vad zgârieturile, sa vad picăturile de ploaie cum se răzbuna pueril pe tencuiala lui care sta sa cada dintr-un moment in altul, tu pe de alta parte nu mi-ai dat niciodată drumul înăuntru, m-ai ţinut captiva in fata unei uşi închise doar ca să îi privesc lemnul fin în tăcere, mereu fiindu-mi frică dacă interiorul acelei încăperi este la fel de bine îngrijit ca si intrarea. Am putut doar sa presupun, sa îmi dau cu părerea. Peretele măcar nu mă tratează cu aceeaşi răceala, cu acelaşi zgomot anost sau cu aceeaşi voce indiferenta care ar fi trebuit sa mă susţină, nu sa îmi dea drumul in gol când rămâneam fără punct de sprijin. El măcar mă asculta in tăcere, mereu mă asculta si niciodată nu pleca, era acolo de fiecare data când întorceam capul, de fiecare data când respiram, de fiecare data când închideam ochii gândindu-mă la mâine.

            In memoria mea porţi acelaşi pulover, acelaşi pulover pe care l-ai primit de Crăciun, acelaşi pulover in care te-am văzut prima data, acelaşi pulover in care m-ai făcut sa plâng pana nu am mai ştiut ce înseamnă cuvântul lacrima. Culorile alea amestecate, şterse, pătate parcă de ceață sau de indiferența ta, alea erau singurele tale culori demne de amintit pentru ca iţi sugerau numele si mai ales caracterul tău fără umbra pentru că umbra nu poate contura ceva nesigur, tremurat de viata. Si îmi amintesc si firul ala subţire care se deşira mai repede decât viata, mai repede chiar si decât noi doi. Era un fir pe care daca îl trăgeai, nu mai puteai spune stop amintirilor pentru ca toate izbucneau, inundându-ți conceptele si umplându-ti indiferenta din nou cu sentimente, un fir pe care am ales sa nu îl înnod, un fir de care am ales sa nu ma apropii nici macar in gand pentru ca nu distanta ar conta ci doar iluzia creata de amintiri.

            Nici chipul tau nu mi-l mai amintesc, in visul meu el era acoperit de incertitudine si multe intrebari isi căutau răspunsul gravitând printre aceste idei. Poate ca nu merită să mi-l mai amintesc, poate ca trebuie sa rămână pentru o eternitate parasit de speranta si de orice urma a binelui. Doar esenţa lui ar trebui amintita intr-un cantec batranesc care e menit sa sperie copiii de întuneric, pentru ca nu invelisul fara cusur ar fi morala povestii care începuse o data cu primul rasarit al soarelui, ci esenţa, mereu esenţa care nu se pierde, esenţa care nu se scurge, esenţa care reflecta doar conceptul, ideea sau mai precis esenţa care reflecta interiorul, camera din spatele usii frumos lustruite, camera care era enigma viselor mele.

            Mi-ar fi frica sa te întâlnesc intr-un moment in care timpul s-ar răzbuna pe noi, intr-o secunda care nu ar mai fi numărata pentru ca sfarsitul a cules-o din calendarul meu. Mi-ar fi frica sa fiu o prezenta nesemnificativa, o umbra goala, a unui trup ingropat intr-un alt tărâm, si atunci sa te întâlnesc pe tine, adevaratul tu, cel care apartine nimanui-ului continuu, tu care niciodata nu ai avut un loc al tau ci doar ai bantuit neinteles printre suflete, incurcandu-le vietile. Mi-ar fi frica sa respir in fata ta sau sa imi aranjez gandurile imaginar in memorie pentru ca, tu ai stii, mi-ai deslusi orice miscare intr-un mod mai profund si in acelaşi timp mai nepasator decat inainte, ai desira tot ce eu insir .

            Totusi daca te-as întâlni din nou, nu mi-as da seama probabil. Pentru mine ramai un chip gol cu un pulover decolorat de indiferenta, de ploaie, sau de lacrimile altora, in nici un caz ale tale, pentru ca tu nu ai lacrima, te hrăneai cu durerea oamenilor, doar chinurile iti alimentau sursa de energie. Ştiu ca intr-o zi ai vrea sa te răzbuni pe faptul ca soarele e gata sa imi pazeasca fiecare particulă a eului meu fragil, dar stiu si ca cineva a incuiat cu grija usa aceea prin care ai vrea sa erupi in orice clipa. Acum ai tot timpul din lume sa iti pătezi puloverul cu propriile tale lacrimi, scurse din propria ta durere, pentru ca eu am facut-o de prea mult timp!

Si eu vreau un sfarsit eroic.

Mi-ai cantat mai demult ceva, intr-o limba a nu stiu-lui,
Ceva strain mie, ceva pe care un spirit visator il inabusa in amintirea clipelor inhalabile,
Mi-ai spus ca ai vrea sa fiu eu apusul, sa il inlocuiesc.
Dar stiu ca minti, mereu ai mintit.
Indrugai ceva despre cum reusesti sa absorbi campul magnetic al fiintei mele.
Despre cum identifici orice pas gratios de aici si de acolo.
Ca poti trai in ambele clipe pentru amandoi fara sa te doara.
Eu stiu ca minti, am incercat deja si mi-au taiat aripile,
Miile de suflete care iti pazesc cercul, toate furioase gata sa erupa in orice strop de timp.
Ma cutremura orice litera a lor, orice zbucium rupe carnea din mine si o incinge cu o tigara aprinsa
Toate se razbuna pe mine cu sunete moarte, si asa imi tot compun un recviem.
Inca nu s-au hotarat cum sa il termine, dar o vor face in curand.
O sa ma surprinda intr-un moment ciudat, fie cand imi leg sireturile,
Fie cand incerc sa strig un "Te iubesc" printre dinti in speranta ca ele nu ma vor auzi.
Dar mereu ma aud, de asta avem simtul ala, vocea care imi spune ce gandesti,
Sau mai de graba vocea care nu imi spune nimic.Asa esti tu.
E mereu acolo,si imi da parul usor dupa ureche uneori cand bate vantul,
Atata tot, nu stie nimic altceva, nici despre mine, nici despre apus,
Nu stie sa faca o comparatie,un ras consumat si un inceput de intuneric?
S-a racit, un univers in doi construit numai de mine ingheata odata cu altitudinea vocii tale,
Mereu cate o tuse usoara pe alaturi,mereu sunete la o departare de sol si la o indepartare incredibila de mine.
Nu mai putem pretinde ca suntem ce-am fost ieri, s-a pierdut totul prin cateva pleoape reduse la tacere.
Esti o linia intrerupta, trasata de o umbra arsa de soare. 
Tu m-ai schimba in loc de apus, eu cred ca te-as impinge spre uitare ca sa obtin distrugerea lui,
Doar ca sa simt rasaritul la interval de zece minute in timp ce te-ai zdrobit in nimic pentru noi,
Pentru mine si pentru celelalte o mie de suflete care acum pot pluti din nou intr-o lumina semi-palida,
Ti-as multumi ca ai fost, insa doar asa vei fi!

Apusul Rasaritului

Ma cutremur in fata unui strop de ploaie,

Cautand chemarea divina intr-un loc nul pentru orice creatie.

Imi atingeai pielea asprita de timp, tu lacrima a cerului ce distrugi moralitatea cu dezgustul tau respins de speranta.

Incerc inca sa gasesc o urma a soarelui aprins de noi candva.

Macar o raza esuata din suspansul norilor care ne intunecau din ce in ce mai mult vederea.

Insa acum nu mai sunt nici soarele nici norii,

S-au risipit in absolutul rece ca gheata al perfectului.

A ramas doar ploaie, ploaie presarata pe gandurile unei copile prinse intre azi si maine.

Ploaie care iti acopera umanitatea alungata demult de intuneric,

O ploaie acida care topeste fiecare dorinta , divulgand secretele noptii.

Si daca nu mai vreau sa mai existe niciodata soare?

Daca m-am saturat de nuanta calda a soaptei?

Uneori imi doresc ca ploaia sa te fi urmat in acel abis in care zaci inlantuit de demoni.

Dar acesta urma sa fie cadoul tau pentru eternitatea mea fragmentata in vise..
Un infinit umed si rece.

Vechea eu

Credeam ca ninge cumva.
Credeam ca din sufletul meu se prelinge gheata
Pe cerul pe care imi plangeam in fiecare seara lacrimile.
Simteam cum se scurgeau in urma mea picaturile unui vis indraznet.
Insa nu ma puteam intoarce sa le vad, pentru ca el nu imi dadea voie,
El care mereu statea de paza, privindu-mi cu neinduplecare fiecare miscare presarata cu viata.

Fiorii unei vieti dificile imi faceau talpile sa se zguduie in mers, sa le zgarie indiferenta.
Insa ranile mele sangerande nu valorau nici cat un graunte de nisip in fata demoralizarii tale.
Oare soarele va afla vreodata cum gandurile tale zgrunturoase au sapat santuri adanci de dezamagire in mine?
Taraganat, paseam in fiecare zi mai speriata de vantul care batea satios printre salcii,
Totul era un balans al ideilor contrastante,
Stangul isi expunea propria opinie despre existenta
In timp ce dreptul isi continua cu asprime drumul ramas. Mereu inainte.

Senzatia unui fost copil(05.04.2011)

Vid, peste tot nimicul care nu merita privit,

Visele spulberate care iti incetoseaza si mai tare traiectoria..

Lupti pana cand uiti scopul initial,

Lupti pana cand simti cum sangele ti se incheaga,

Cum fiecare celula din corpul tau se rupe, dezlegandu-se de tine, de viata.

Simti cum din tine ramane doar scheletul contopit cu amintirile tale de copil necunoscator,

Singura dovada ce sustine cu adevarat cine ai fost

Lupti ca un adevarat erou, fie sfarsesti in lupta, fie lasi lupta sa te sfarseasca.

Nu lupti pentru tine in bezna, lupti pentru el,

El cel care ar trebui sa te sustina in intuneric, sa iti mangaie aripile lovite de umbre.

El e singurul motiv al existentei tale nesemnificative.

Calatorii stingheri, trec nepasatori prin gari asteptandu-si linistiti trenul spre sfarsit.

Cum le-ar putea pasa lor de un sentiment zdrobit de indiferenta,

De un fragment dintr-un “ce ar putea fi” si o secunda din “inceput”

N-au timp sa se gandeasca la un erou.

Existenta lor banala se risipeste printre dorintele lor neomenesti.

Pana si el e alipit in umbra, se topeste usor de pe extrema binelui, plutind drept spre nestiut ,

Iti barfeste soarta la un pahar cu demonii.

Cand si ultima speranta iti este atrasa in intuneric, ramai singur.

Mai singur decat ti-ai fi inchiput ca poti fi vreodata,

Atat de singur incat nici stafiile viselor tale spulberate nu te mai bantuie ca alta data,

Atat de singur incat nu mai exista azi, nu mai exista maine.

Atat de singur incat iti doresti sa traiesti ieri.

Senzatie de sfarsit

Priveam prin ocheanul tau de om simplu

Admirand culori pale, lipsite de viata,

Ciudat, un suras ciudat se iveste de dupa tamplele tale secetoase,

Aud ca ma strigi in diferite moduri, insa eu nu am nume,

Nu exista expresie exacta care sa ma urmeze orbeste pe niste trepte spiralate,

Sunt ce vrea ploaia sa fiu,

Sunt in fiecare picatura neatinsa de privirea superficiala a normalitatii.

Schiopatez cate un cuvant, cate o litera amortita de sunete,

Cate o soapta sfaramata de idealurile zilei de maine.

Sunt o creatura strecurata prin abruptul infinitului,

Comparata adesea cu 1,2 si 3.

Daca imi spui 0, imi spui ca sunt goala pe dinauntru,

Imi spui ca sunt om, ca n-am culoare.

Sunt pesimista, insa pesimismul meu reflecta o ultima urma a umanitatii pictate pe aura mea neintrerupta de liniste.

Traim doar de dragul de a trai?

Sau pentru ca cineva ne face avantul monocrom spre un alt coltisor umbrit de speranta?

Pana la urma, pentru toti sfarsitul marcheaza acelasi punct enervant la sfarsit de fraza ..

Ganduri Efemere

Cioburi, cioburi imprastiate peste tot in amintirea mea de pieton al vietii,

Pasesc cu grija printre spatiul si timpul ce se contopesc in culoarea pielii mele,

Zambesc, zambesc spre cerul ce se prelinge pe chipul meu amortit de vantul unui vis tarziu de primavara

Pretindeam ca sunt fericita, ca sunt mai mult decat cenusa risipita printre jar,
Voiam sa fiu sclipirea, scanteiul, dorul ametitor care te lasa inundat de ganduri, 
Voiam sa imi exersez mersul pe sfoara in timp ce privirea mea se vaporiza in visele tale.
Sunt un zambet cules din miile de fete ratacitoare care inconjurau focul incins cu pasiune.
Daca as fi fost un gand confuz pictat pe marginea cunostintelor cuiva?
Sau semnul prin care se incheia vesnicul "DE CE"
Dar sunt o enigma elucidata, o intrebare ce si-a gasit solutia cu mult timp in urma.
Nici sclipirea, nici scanteiul, nici dorul nu-mi pot reda perfectiunea dumnezeiasca,
Doar cioburi imprastiate peste tot reflecta aminitirea traita alta data.

Nici eu, nici tu, nu putem reda ceea ce cuvintele noastre neaga.

Plangem, plangem ceva ce nu vedem, ceva ce nu mai exista.

Plangem nimicul nostru pur care ne adancea dorul,

Plang puterea de a fi forma care iti definea prezenta.

Plang ceva pe care timpul si-a pus praful etern,

Plang distanta ce nu poate fi cersita nici de sufletele noastre stinghere.

Simt vartejul culorilor intrepatrunse in inima mea cand privirea ta imi nimiceste idealurile.

Insa pasii tai strambi te calauzesc spre iesirea din sfera mea,

Ma lasi intinsa pe linia sacadata a firii.

Nu, de azi nu mai am nevoie de o alta interventie divina.

De azi sunt un simplu om fara contur.

Esente zdrobite

Respir sacadat portiunea mea de vise,

Captiva intr-o cutie de metal,

Totu-i cuprins de obscuritate,

Privesc cu ochii mijiti realitatea ce se desira in fata mea ca o margea

Nu vad, nu cunosc, nu stiu, nu respir.

Am simturile amortite de ignoranta fricii abundente,

Traiesc amintiri cufundate in ceata,

Imi croiesc drumul prin negare, tresarind inecata de spaima la orice afirmatie istovitoare

Nu ma inteleg cu mine, nu imi inteleg esenta,

Stiu ca pot, dar nu stiu ce vreau,

Sunt straina de sufletul meu care se zbate intr-un solo ritmat,

Gandirea mea depaseste linia precisa a portativului, incalc regulile stricte ale muzicii tale,

Dar poate ca nu este cantecul meu desi imi faci avant spre scena,

Nu sunt gata sa dansez pe muzica ta inainte de-a-mi afla propriul ritm,

Dar tu imi vei rupe visul in mii de sentimente,

Imi vei curata si ultima pata omeneasca pictata pe suflet,

Imi faci avant spre perfectiunea ta dumnezeiasca,

Inchide-ma din nou in cutia de metal, unde imi pot uita in liniste sangele aprins de cantec.

Dezamagire, acelasi sentiment uman, nefast, se desprinde din mine,

Cerseste un suspin adanc intesat cu foc si scrum,

Lasa-ma macar sa imi iau adio de la copilul risipit printre amintirile estompate de tine,

Lasa anii sa se scurga prin fata mea ca praful etern dintr-o clepsidra,

Apoi, fa ce vrei din mine, tanara stafie, omoara-mi timpul presarat cu ura pentru tine.

Senzatie aprinsa

 Las timpul sa imi curga esenta

Vreau sa ma strecor intre zi si noapte, sa simt diferenta de culoare.

Ating linia continua a vietii fara sa clipesc, eu sunt cea atinsa de umbre.

Simt cum vantul imi sufla parul dar nu imi zguduie gandurile.

Insa cu greu iti respir prezenta, matur fiecare cromatina din ochii tai

Raman amortita de praful viselor tale si ma tarasc intre speranta si realitate.

O vesnicie traita in claritatea vietii, plutind deasupra cunoasterii

N-am banuit nici o secunda ca exista sentiment mai profund decat profunzimea

Acum dragostea imi inunda sfera stergand cu precizie limitele trasate de stiinta

Las loc unui infinit care sa imi acopere ranile trecerii timpului.

M-ai drogat cu mirosul fin al sangelui tau,

Am ramas trantita langa gandurile mele nemuritoare

Ma imping sa gust viata cu inima,

sa zdrobesc fiecare sentiment care ma domina in tacere

Indecisa, raman blocata la granita dintre sacru si profan.

Ma ametesti cu parfumul inselator al jocurilor de cuvinte

Cu pasi nesiguri ma rup din cercul meu sfant si prind aripi

Las in urma anii risipiti, plutind printre minti deschise.

Oare cum o zeita poate pieri in uitare?

Impingandu-ma din gand, renunt la vise si la soapte

Definirea ma defineste, insa nu exista cuvant care sa acopere golul credintei mele,

Acopera-mi umbra cu a ta si inchide-mi ochii,

Scurge-mi timpul din esenta..

Ne gasesti la coada infinitului

Alergam pe campia cunoasterii

Si ma feream de miile de ganduri razbunatoare ce ma atacau

Ma loveau cu sagetile lor de cuvinte fara sens

Si imi sopteau ideile lor infinite, legate de viata,

Eram fugarita de visele neimplinite si de anii ce i-am lasat in urma.

Ochii mi s-au inchis pentru o clipa.

Nu mai simteam durerea, nu mai simteam fericirea.

Eram sufocata de vraja visarii, eram metamorfozata.

Tu erai in urma mea si ma aparai de scanteiele subconstientului

M-ai cuprins intr-un val de caldura, si ma gadilai cu privirea ta profunda pana in adancul sufletului.

Soarele se scurgea in umbra noastra.

 Iar mainile imi tremurau de emotie cand simteam cum plutesti in sangele meu

Imi fumai zambetul intr-o secunda si imi inghiteai gandurile printr-un sarut.

Hai sa calatorim unul in bratele celuilalt si sa zburam peste granitele cunoscutului

Sa nu ne pese de altii, sa nu repetam trecutul, sa ajungem fugariti de propriile ganduri.

Eu sa fiu eu si sa fiu a ta

Tu sa fi tu si sa fi al meu

Sa nu ne oprim pana nu ajungem la infinit.

Sa nu mai visam..

Vreau sa ma opresc din visare, sa fiu imuna la vise. Vreau ca ele sa treaca prin mine ca niste fantome. Sa le simt profunzimea, dar sa nu le bag in seama, sa treaca prin mine si sa ma lase rece, la fel ca inainte .

 Vise? Cele mai afurisite viziuni pe care omul le poate trai, , iti dau sperante, te hranesc cu iluziile lor efemere, iti mangaie ranile demult infectate, iti alina si ultimul strop de durere, te fac sa speri ca totul va fi perfect, te fac sa iti imaginezi ca in sufletul tau secetos din cauza suferintei va veni o ploaie torentiala care va imbunatati lucrurile. Iti aduc zambetul pe buze intr-o clipa in care nimeni nu se astepta sa te ridici de jos si sa privesti inainte, iti aduc speranta in suflet, te fac sa calculezi fiecare sansa de reusita si la primul semn sa intri in extaz, te fac sa crezi ca nu mai e un vis, te fac sa crezi ca devine realitate si atunci cand esti cel mai sigur ca e adevarat, ca ai reusit si esti multumit de tine insuti, atunci dispar. Atunci pleaca si te lasa cu inima goala, pentru ca atunci realizezi ca in tot acest timp ai fost la mii de kilometrii departare de realitate, ca tot ce te-a facut sa continui sa mergi inainte a fost sufletul tau care nu accepta faptul ca lupti pentru un razboi incheiat deja. In loc sa te ridici si sa te indrepti in directia opusa, te-ai intors pe acelasi drum, neacceptand faptul ca ai fost infrant si ca sansele au fost spulberate demult. Intr-adevar, speranta moare ultima, dar cand deja totul a murit e clar ca si speranta a murit. E clar ca visele te fac sa te lupti cu tine insuti, te fac sa te lupti cu propria ta minte. Ea iti spune sa te trezesti, iar tu continui sa lupti, sa nu accepti adevarul. Si cand iti dai seama ca in tot acest timp ai luptat pentru o cauza pierduta , atunci incepe suferinta, si atunci iti dai seama ca visele, ca urmele acelea de speranta din sufletul tau ti-au facut asta, ca ele te-au pus sa te intorci in trecut. Dar nu putem trai in trecut, si nu putem trai mancand vise. Ele te invita intr-un palat imens unde iti ofera tot ce ti-ai dorit FERICIREA, iti ofera tot ce ti-ai dorit vreodata pana incepi sa iti dai seama ca traiesti izolat de restul lumii, ca esti inchis in globul tau perfect de sticla unde nimeni nu poate ajunge, raul nu poate ajunge si cu cat iti dai seama ca nimic din ce ti-ai imaginat, din ce ti-au oferit visele nu e real, cu atat mai repede tot acest univers perfect in care locuiesti dispare , si astfel fiecare strop de apa din sufletul tau se evapora, se elimina printr-un plans pueril si din nou apare seceta. O seceta mult mai arzatoare, care te apasa si nu iti da drumul pana cand nu stie ca fiecare sentiment din sufletul tau e zdrobit, calcat in picioare, pana cand realizezi ca era mai bine sa visezi si sa nu iti dai seama ca vorbele altora pot fi insulte, ca atunci cand placi pe cineva nu e obligatoriu sa te placa inapoi si cand realizezi faptul ca nu toti iti vor binele

            Pentru mine visele inseamna dezamagire. Ca atunci cand iti e sete si bei un strop de apa si devi si mai insetat. Te face sa iti doresti mai mult, mult mai mult. Iti doresti ca intregul univers sa se concetreze asupra ta si sa iti ofere ce iti lipsea, sa te protejeze de ce iti era frica si sa iti readuca ce ai pierdut. Cand visezi, te simti in al 9lea cer, simti ca primesti o noua sansa, toata lumea isi doreste asta, dar nu este reala. Putin sunt cei care dupa ce se trezesc dintr-un vis nu sufera, si mult mai putin sunt cei care isi indeplinesc visul cu adevarat. Normal ca vreau sa visez din cand in cand, vreau ca cineva sa imi planteze semintele fericirii in suflet, vreau ca cineva sau ceva sa ma faca sa cred, sa simt iubirea si fericirea pe propria-mi piele, dar stim cu toti cum se termina. Toti oamenii au dreptul sa viseze, dar cu cat ne trezim mai devreme la realitate cu atat va fi mai usor pentru noi sa suportam volatilizarea sperantei. . Prefer sa creez o pastila contra visarii si sa o iau la un interval de 6 ore decat sa ma imbat dintr-o fericire falsa. Cel mai bun leac contra visarii e pesimismul, sa fiu sigura ca am pierdut si sa nu ma mai intorc inapoi sa nu imi fac sperante de pomana si sa nu imi doresc ceva de care sa fiu sigura ca se va implini. Dar pana la urma, visele ne deosebesc pe noi oamenii de alte fiinte vii si din cand in cand ne trebuie sa credem in speranta , desi ea nu mai exista

Dezamagire..neimplinire..vis

         Exact ca in fiecare dimineata.. Privirea ta ametitoare si razele timide ale soarelui care trec prin perdelele subtiri de matase se concentreaza asupra mea, astfel in fiecare dimineata obisnuiam sa ma trezesc cu zambetul pe buze. Incercam sa imi ascund privirea somnoroasa si imi piteam ochii in perna. Dar tie nu iti pasa, te apropiai de mine din ce in ce mai tare. Imi inghiteai suflarea intr-un sarut in timp ce mainile mele se plimbau pe gatul tau . Imi mangaiai buzele cu ale tale si ne imaginam cum zburam impreuna, unul in bratele celuilalt. Mai mereu in mijlocul unui astfel de moment romantic te bufnea rasul pentru ca iti aminteai o prostie de-a mea. Te impingeam usor in spate si incepeam sa ma stramb ca un copil suparat ca mama lui nu ii mai da dulciuri. Incepeai sa razi si sa te prostesti pana ma molipseai si pe mine. Atunci ma cuprindeai in bratele tale si imi spuneai ca nu o sa imi dai drumul niciodata.

          Mai tii minte cand mi-ai spus prima data te iubesc? Eram impreuna la cofetarie, tu iti savurai eclerul, iar eu eram murdara la gura de ciocolata de la amandina. Iti rataceai privirea pe chipul meu si ai inceput sa zambesti, a durat un minut pana cand sentimentul din inima ta s-a contopit in cele doua cuvinte. "Te iubesc". Te-am pus sa repeti asta la nesfarsit, se putea citi fericirea in ochii mei, plutea un mine.

         Stii ca voiam sa ne facem o trupa, nu? Tu sa ne canti povestea la chitara, dragostea sa fie solista, iar ritmul inimii noastre va fi bateristul. Eu imi doream doar sa fiu un simplu spectator, sa te privesc cum impartasesti din dragostea noastra tuturor, iar eu sa fiu mereu acolo pentru tine. E prima data cand iti spun asta, dar uneori mi-am dorit sa fac si eu parte cumva din formatie. Insa, mi-am dat seama ca fara mine n-ar mai exista dragostea in trupa si fara dragoste nu ar mai fi nicio poveste in spatele melodiilor tale, ar fi doar niste versuri cantate, fara niciun fel de traire, ca atunci cand spui tuturor ca rodiile sunt cele mai bune fructe, dar nici tu nu crezi in ce spui pentru ca n-ai mancat niciodata rodii. Asa imi dau seama ca sunt un membru important al trupei, sunt dovada vie ca nu ne minti pe toti si nu ne faci sa iti ascultam muzica doar pentru ca suna bine.

         Dar stim amandoi ca trupa inca nu exista. Mai e timp insa... desi tu spui ca nu vrei sa canti in fata altcuiva in afara de mine. Poate ca daca ai face asta te-as ierta.. Ne-am distrat atat de bine pana acum, dar stii bine ca sunt suparata pe tine, nu te-am mai vazut de cateva saptamani bune.. Pe unde umbli? Ce vrei sa faci?  Ma trezesc singura si iti simt mirosul pe perna, pe zi ce trece dispare. Nu ma mai pot hrani cu amintiri, noaptea adorm gandindu-ma la tine si tu nu esti aici si ceva imi spune ca nici nu o sa fi aici prea curand. Incerc sa ma linistesc spunandu-mi ca esti bine si ca o sa te intorci. Si tipul asta realitatea, imi spune ca niciodata nu ai fost aici. Acum daca stau bine sa ma gandesc nici nu mai stiu cum arati. Nimeni nu isi aminteste de tine, nu isi aduc aminte sa te fi vazut vreodata. Tot realitatea imi spune ca nu ai fost niciodata aici.. ca eu te-am creat pentru mine, am creat pe cineva care sa ma completeze, stiu ca minte, dar o parte din mine imi spune ca are dreptate desi imi doresc atat de mult sa nu aiba.. Dar cat timp am dormit de am visat atat? Ce m-a facut sa te doresc atat de mult incat sa existi? Stii de cat timp te astept? Sunt sigura ca existi!!  Chiar daca lumea spune ca nu ne-am intalnit stiu ca tin la tine si stiu ca imi e dor de tine.. Sau poate ne-am intalnit deja, dar niciunul din noi nu si-a dat seama..  Dar poate ca merita asteptarea, poate asa voi fi mai fericita decat au fost altii vreodata.. insa pana atunci raman cu imaginea ta din ce in ce mai vaga.. http://www.youtube.com/watch?v=HCgW5UGBKjI